top of page

Meditații zilnice pentru luna mai, luna preafrumoasei noastre Mame

ZIUA I

LUNA MARIEI

   „Iată a venit, în sfârșit, luna preafrumoasei noastre Mame”... astfel scria odată Padre Pio din Pietrelcina, la începutul lunii mai. Tocmai așa este. De veacuri, de acum, luna mai este luna Mariei prin excelență, luna „prea frumoasei noastre Mame”.

Este luna cea mai frumoasă a anului, prin splendoarea primăvăratică pe care o îmbracă; de aceea este închinată Aceleia pe care biserica o preamărește și o laudă ca „Toată Frumoasă”.

   Este luna în care îmbobocesc trandafirii parfumați în aerul călduț al naturii surâzătoare; de aceea este închinată Aceleia pe care Biserica o preamărește ca „Trandafir Tainic”.   „Luna mai – scrie sfântul Părinte Paul al VI-lea ne amintește de bucuria de copil cu care mergând la școală, duceam flori pentru altarul Maicii Domnului. Lumânări, cântece, rugăciuni și buchete dădeau un chip luminos evlaviei noastre față de Preasfânta Fecioară Maria, care ne apărea atunci ca

1530011673139.jpg

Regina primăverii, primăvara naturii și primăvara sufletelor.”

   Luna mai este numită și luna harurilor și a slăvirii Mariei, pentru că în această lună se primesc haruri îmbelșugate, celebrând slava Mamei cerești și a Reginei universului.

   Mai ales pentru roadele spirituale pe care le aduce, luna mai cântă cele mai înalte cununi de slavă Mariei – Mijlocitoarea tuturor harurilor.

   Sunt haruri felurite pe care Ea le dăruiește cu iubire celor care o cinstesc în această lună: haruri de progres spiritual, de reînnoire a vieții, de convertire, haruri temporale pentru sănătate, pentru muncă, pentru învățătură, pentru locuință, pentru familie. Câte haruri în această lună binecuvântată! Cu atât mai mult, cu cât ea se încheie cu sărbătoarea sfintei Fecioare Maria a harurilor. Care dintre voi nu are nevoie de haruri?

   Sfântul Maximilian M. Kolbe, pentru a-l ajuta pe fratele muncit de chinuitoarele primejdii spirituale și materiale în care se afla, nu a găsit un ajutor mai puternic decât să-i recomande cu grijă să ia parte la devoțiunea lunii mai. Astfel i-a trimis cărți folositoare, pentru a-l face să urmeze această devoțiune zi de zi.

 

LUNA MAI...DIN GREȘEALĂ

   Un tânăr evreu, Herman Cohen, aflându-se la Paris pentru a studia muzica, s-a lăsat antrenat în jocuri de noroc și distracții. Având trebuință de bani pentru a-și satisface patimile josnice, a găsit un post de organist la biserica sfânta Valeria pentru toată luna mai.

   În primele seri el cânta cu o totală indiferență, ca un simplu profesionist. Dar fără să vrea, stând acolo, era constrâns că asculte predicile care se țineau în fiecare seară. Ascultând, sufletul lui a început să se frământe și inima să i se zguduie.

   La sfârșitul lunii mai s-a gândit în mod serios să se pregătească pentru botez, spre a devenit catolic. Și puțin după aceea a primit botezul în aceeași biserică.

   Împreună cu botezul, a primit și darul chemării la starea religioasă (călugărească). A devenit călugăr carmelitan și a murit în faimă de sfințenie. Câte haruri de la acea lună mai făcută din întâmplare!...

 

PENTRU ÎNTREAGA BISERICĂ

   Participarea la devoțiunea lunii mai înseamnă deci a dobândi haruri, a rezolva probleme și situații dureroase, înseamnă a primi ocrotirea Mamei lui Dumnezeu.

   Pentru aceasta, Biserica, papii, sfinții au recomandat cu stăruință celebrarea cu evlavie a lunii mai.

   Sfântul Părinte Paul al VI-a a publicat în anul 1965 o Scrisoare Enciclică despre „Luna mai”, anume pentru a reafirma că Biserica o consideră drept luna cea mai rodnică de rugăciune și haruri cerești pentru toate trebuințele omenirii și ale Bisericii:

   „Tocmai pentru că luna mai ne dă această puternică invitație la o rugăciune mai stăruitoare și mai încrezătoare și pentru că în ea rugăciunile noastre găsesc mai ușor acces la Inima Milostivă a Fecioarei, predecesorii noștri au obișnuit să aleagă cu drag această lună închinată Mariei, pentru a chema poporul creștin la rugăciuni publice, ori de câte ori au cerut-o trebuințele Bisericii, sau vreo primejdie amenințătoare apăsa asupra lumii.”

 

SĂ FACEM BINE ACEASTĂ LUNĂ

   Să nu pierdem această mare ocazie de har. Să căutăm ca și alții să n-o piardă. Să-i chemăm pe cei dragi nouă și să-i îndemnăm pe prietenii noștri să participe la devoțiunile lunii mariane. Sfânta Fecioară Maria nu va lăsa pe nimeni să plece cu mâinile goale.

   Să ne amintim că Ea însăși a apărut cu mâinile din care proiectau fascicole de raze luminoase, spunând sfânta Caterina Labourré: „Aceste raze sunt simbolul harurilor pe care le revărs asupra persoanelor care mi le cer”. Și sfânta Ecaterina Labourré, după exemplul lui Filip Neri, al sfântului Camil, al sfântului Alfons de Liguori și al atâtor alți sfinți, voia ca mai ales în luna mai să se intensifice rugăciunea mariană, stăruința smerită către Aceea care șade pe „tronul harurilor, pentru a obține milă și har în nevoi.” (Ev. 4,16)

         La picioarele Mariei găsim izvorul tuturor harurilor și al sfințeniei.

​

Practică

  • Străduiește-te să aduci pe cineva la devoțiunea lunii mai.

  • Recită sfântul rozariu pentru ca mulți să practice la devoțiunea lunii mai.

  • Roagă-te la sfântul Iosif ca El să te învețe în această lună s-o iubești pe Maica Domnului.

​

ZIUA a II-a

MÂNTUIREA SUFLETULUI

​

   Sfânta Fecioară Maria a apărut la Fatima pentru a ne aminti mai ales necesitatea mântuirii sufletului.

  De aceea Ea a recomandat cu insistență celor trei păstorași să se roage și să facă jertfe pentru convertirea păcătoșilor: „Multe suflete merg la iad pentru că nu este cine să se roage și să se jertfească pentru ele.”

   Înainte de toate, sfânta Fecioară Maria are grijă de mântuirea sufletelor noastre. Este adevărat că Ea se îngrijește cu dragoste de mamă chiar și de trebuințele noastre temporale, dar harul pe care Ea vrea să ni-l acorde mai mult decât pe toate celelalte este, desigur, farul mântuirii sufletului.

   Aceasta este, fără îndoială, harul harurilor, harul care ne aduce veșnicia Paradisului.

   Sfântul apostol Petru scria creștinilor: „Urmăriți țelul credinței voastre, adică mântuirea sufletelor voastre” (1 Pt. 1,9). Dar noi cum prețuim mântuirea sufletului nostru? Ne preocupăm de aceasta? Ne preocupăm în mod serios?

   Din păcate, cât de trist este că trebuie să răspundem că adesea noi facem ca acei copii bolnavi, care, în loc să se gândească să facă cuvenitul tratament pentru a redobândi sănătatea, nu suportă tratamentul și se gândesc numai la joacă și plăcere.

 

CE-I FOLOSEȘTE OMULUI...?

   Se poate oare să nu înțelegem în primul rând cât de importantă este munca pentru mântuirea sufletului?

   Câștigul, învățătura, munca, distracțiile, afacerile, familia, cariera sunt lucruri cu totul secundare față de mântuirea sufletului.

   „Ce-i folosește omului de ar câștiga lumea întreagă, dacă apoi și-ar pierde sufletul? (Mt. 16,26)

   Și apoi parabola: „Unui om bogat i-au rodit mult ogoarele și el gândea în sine: Ce dă fac, căci n-am unde să adun roadele cele multe? Iată, - a zis - voi face așa: îmi voi strica grânarele și voi construi altele mai mari și acolo voi aduna toate roadele și toate bunătățile mele.

   Și apoi voi zice sufletul meu: Suflete, tu ai o mare rezervă de bunătăți, pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te. Dar Dumnezeu i-a zis: „Nebunele, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul și cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi? Așa i se va întâmpla și aceluia care-și adună comori pentru sine și nu se îngrijește să aibă ceea ce are valoare pentru Dumnezeu”. (Lc. 12,16-21)

   Putea oare să vorbească mai clar Isus în Evanghelia Sa? De ce veghem asupra acestui lucru, sau de ce nu veghem așa cum ar trebui?

   Este bine pentru noi că sfânta Fecioară Maria vine să ne amintească aceasta cu iubire de Mamă și vrea să ne-o amintească și astăzi, în această frumoasă lună.

        

„EL ESTE MÂNTUIT!...”

   A practica bine devoțiunea lunii mai poate să ne aducă mântuirea veșnică a sufletului nostru. Iată un exemplu foarte instructiv:

   La Ars, într-o zi, sosi o doamnă copleșită de o durere care o târa către disperare. Cu câteva zile mai înainte, i-a murit soțul în mod tragic. S-a sinucis, aruncându-se în fluviu de pe un pod înalt. Soția era chinuită groaznic de gândul osândirii veșnice a soțului.

   Intrând în biserica din Ars, sărmana femeie s-a așezat îndată în genunchi să se roage și să plângă. Mergea pentru prima oară la Ars.

   Sfântul paroh de Ars, trecând pe lângă ea, i-a șoptit la ureche: „El este mântuit!”

   „Cum așa? A exclamat femeia uimită.

   „Soțul dvs. este mântuit – a repetat sfântul. El este în Purgatoriu și are nevoie de rugăciuni... Între parapetul podului și fluviu a avut timp să se căiască... Maica Domnului i-a obținut acest har. Amintiți-vă de devoțiunea lunii mai pe care o faceți în camera dvs. Uneori soțul dvs., deși necredincios (ateu), se unea în rugăciunea cu dvs. și punea și o floare în fața icoanei Mariei. Aceasta i-a adus căința și iertarea în ultimul moment.

 

LUCRUL CEL MAI NECESAR

   Cine se îngrijește de mântuirea sufletului se aseamănă cu Maria din Betania, care stătea la picioarele lui Isus, atentă la cuvintele lui, cuvinte de viață veșnică. Marta, în schimb, care se îngrijea de multe lucruri, este icoana acelora care se preocupă de lucrurile pământești și mai puțin importante și nu mai are timp să se gândească la suflet. Și totuși mântuirea sufletului rămâne mereu „singurul lucru necesar” (Lc. 10, 42)

   Câtă necugetare în viața noastră, dacă în mijlocul primejdiilor lumii neglijăm acest unic lucru necesar!

   Există o scrisoare a sfântului Gabriel al Maicii Îndurerate adresată unui coleg de liceu în care se pot citi următoarele rânduri: „Ai dreptate să spui că lumea e plină de primejdii și greutăți și că este foarte greu să ne mântuim singurul nostru suflet; pentru aceasta, însă nu trebuie să-ți pierzi curajul.”

   Vrei mântuirea? Fugi de prietenii răi, de teatre (spectacole), unde adesea intri cu harul lui Dumnezeu în suflet și ieși după ce l-ai pierdut, sau l-ai pus în mare primejdie de a-l pierde.

   Vrei mântuirea? Fugi de conversațiile prea libere, de cărțile rele, care pot face un rău de nedescris tuturor...”

  Să ascultăm de sfinți! Să folosim mijloacele de apărare pentru a nu ne ruina sufletul. Nimic nu valorează mai mult decât mântuirea sufletului nostru. „Ce ar putea da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16,26)

 

SCARA ALBĂ

   Într-o zi, în timp ce Padre Pio din Pietrelcina trecea încet printr-o mulțime de oameni, un tânăr l-a strigat de departe: „Părinte, spune-mi într-un cuvânt hotărâtor ce trebuie să fac?” Padrea Pio s-a uitat la el cu o privire adâncă și i-a răspuns îndată: „Să-ți mântuiești sufletul!”

   Iată esențialul! Toate celelalte trec. Mântuirea sufletului durează pentru vecie.

  Și sfânta Fecioară Maria vrea să ne asigure mântuirea, cu conlucrarea noastră, folosind mijloacele de mântuire: rugăciunea, sacramentele, pocăința, faptele bune și, în mod deosebit, devoțiunea mariană. Și sfântul Francisc de Assisi, în celebra viziune a fratelui Leon despre scara albă și scara roșie, ne asigură că devoțiunea către Maica Domnului este garanția mântuirii.

   Într-adevăr, toți cei care se urcau pe scara albă, în vârful căreia se afla sfânta Fecioară Maria, ajungeau în Paradis, cei de pe scara roșie, în schimb, câte eforturi făceau în zadar.”

 

Practică

  • Străduiește-te să faci în fiecare seară cercetarea cugetului.

  • Întreabă-te adesea: „Folosește sufletului meu această faptă, acest gând?

  • Vorbește și altora despre mântuirea sufletului.

​

ZIUA a III-a

TIMPUL PENTRU A TE MÂNTUI

   Sfântul Paul spune: „Iată acum timpul potrivit”.

  Pe pământ Dumnezeu mi-a dat timpul pentru a mă mântui și sfinți. El vrea ca toți să se mântuiască (1Tim. 2,4), vrea sfințirea noastră (1Tes. 4,3) și ne dă posibilitatea s-o facem de-a lungul perioadei de timp hotărâtă pentru viața noastră pământească.

Durata timpului poate să fie mai lungă sau mai scurtă. Sfântul Dominic Savio s-a sfințit trăind numai 15 ani. Sfântul Alfonso de Liguori trăind 91 de ani. Măsura timpului este în mâinile lui Dumnezeu, „stăpânul vieții și al morții” (Înț. 16,13). Nouă ne revine numai datoria de a folosi timpul nostru în scopul pentru care Dumnezeu ne-a creat, adică: pentru a-L cunoaște, a-L iubi și a-L sluji în această viață și apoi de a ne bucura de El în Paradis – după cum ne învață catehismul sfântului Pius al X-lea.

  Aceasta înseamnă „să săvârșești binele cât mai ai timp”, după cum ne recomandă sfântul Paul (Gal. 6,10). Toate trebuie să ne slujească să ajunge la fericirea veșnică a Paradisului, care constă în vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Altfel lucrăm în zadar, cu pierderi nenumărate de merite și energii.

   Un bătrân pusnic a fost întrebat odată ce vârstă are: „Am 50 de ani”, a răspuns. – „Nu se poate!” – a răspuns vizitatorul. – Aveți, desigur, mai mult de 70...”

   „Este adevărat” – a răspuns pusnicul. Etatea mea ar fi de 75 de ani, dar primii 25 de ani nu-i socotesc, pentru că i-am petrecut departe de Dumnezeu.”

 

„LA CE-MI FOLOSEȘTE...?”

   Sfântul Bernard spunea: „Orice timp nefolosit pentru Dumnezeu este pierdut.”

   De aceea sfântul Alois Gonzaga, ca mulți alți sfinți, s-a hotărât să se întrebe înainte de orice faptă: „Ce-mi folosește aceasta pentru veșnicie? ...” Și, reflectând mai profund, a înțeles bine că merită să renunțe la stăpânirea unui principat și la un viitor de glorii pământești, pentru a se consacra cu totul lui Isus și pentru a câștiga slava cerească, consumându-se de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele.

   Sfântul Alfons M. de Liguori s-a obligat chiar printr-un vot deosebit: de a nu pierde nici o clipă. Și l-a îndeplinit cu un eroism mișcător. Când scria ore în șir acele pagini de învățătură și de evlavie care au luminat atâtea suflete, dacă uneori îl durea capul, cu o mână își apăsa fruntea cu o piatră și cu cealaltă continua să scrie.

    Dacă am voi să examinăm folosirea timpului nostru și scopul faptelor noastre, oare nu este adevărat că ar trebui să ne pară rău?    

    Cât timp risipit! Poate că suntem gata să spunem că nu avem timp nici pentru câteva minute de rugăciune dimineața și seara, sau pentru a spune sfântul rozariu, sau pentru a face o faptă bună..., și apoi nu observăm că pierdem în fiecare zi ore întregi din timpul liber în fața televizorului sau la cinema, în baruri sau pe străzi, la stadioane, în fum cântece și vorbărie...! Astfel folosesc timpul liber mulți creștini!

 

         CULEG CE SEMĂN

   Ce să spunem apoi despre scopul supranatural pe care ar trebui să-l aibă faptele noastre? Muncim numai pentru câștig. Facem toate numai din interes. Lucrăm numai pentru remunerație. Și ce grabă fulgerătoare când e vorba de a ne plânge de neajunsuri, de suferințe sau pierderi! Totul este calculat. Toate trebuie să ne dea cel mai mare randament și cea mai mare plăcere, cu cel mai mic efort. Poate în comportările noastre nu este niciodată nici măcar un suflu de iubire față de Dumnezeu, nici cel mai mic semn de intenție supranaturală, nici o mișcare de înălțare spre un scop mai înalt, pentru care creștinul trebuie să lucreze. „Fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, faceți toate pentru slava lui Dumnezeu. (1Cor. 10,31)

   Ce vom face în fața lui Dumnezeu? Dacă e adevărat că într-o zi vom da socoteală chiar și de „orice cuvânt zadarnic” (Mt. 12, 36), cu atât mai mult vom da socoteală pentru orice minut pierdut. Într-un interval de un minut putem face diferite acte de iubire față de Dumnezeu.  Astfel făcea, de exemplu, sfântul Bertilla Boscardin, care trecea prin saloanele spitalului rugându-se cu evlavie rugăciuni scurte pline de iubire. Noi, însă, trecem de la o faptă la alta, dintr-un loc în altul, preocupați numai de interesele noastre. Dar să nu se înșelăm: „ceea ce omul va fi semănat, aceea va și culege” (Gal. 6,8). Dacă vom umple timpul nostru cu fapte pentru Dumnezeu, vom culege într-o zi vederea fericitoare a lui Dumnezeu; astfel, vom alege suferințele Purgatoriului, sau ferească Dumnezeu, iadul veșnic.

 

UN EXEMPLU FRUMOS

   Să privim la un exemplu de Sfânt contemporan cu noi: fericitul Iosif Moscati, mare medic din Napoli. Nu a trăit mult, dar și-a umplut timpul său cu fapte într-adevăr nobile și sfinte.

În fiecare zi, el își începea ziua de muncă la 5 dimineața cu două ore de rugăciune reculeasă și plină de zel; își făcea meditația, lua parte la sfânta Liturghie, primea sfânta Împărtășanie și făcea îndelungată mulțumire.

Fără aceste două ore, și mai ales fără Sfânta Împărtășanie, el spunea că nu are curajul să intre în salonul medical pentru a-i vizita pe bolnavi.

   Îndată după cele două ore de rugăciune, mergea pe ulițele vreunui cartier al vechiului Napoli, cobora în vreun demisol sau se urca în vreo mansardă, pentru a vizita gratuit bolnavi săraci și părăsiți.

   Își continua apoi dimineața cu predarea cursurilor și cu vizitele medicale la spital.

   Înainte de a da un diagnostic, în momentele grele, își punea mâna în buzunar, strângea în mână pentru un moment sfântul rozariu și se consfințea sfintei Fecioare Maria. În timpul vizetelor medicale nu era mai puțin preocupat de a recomanda bolnavilor să aibă grijă de sufletele lor, dându-le sfaturi și înștiințări concrete... cum ar fi de a se spovedi și împărtăși. La amiază, când suna pentru Îngerul Domnului, chiar dacă era în salonul medical, recita regulat Îngerul Domnului, invitând pe toți cei prezenți să se unească cu el în rugăciune.

    După amiază continua vizetele medicale acasă, până la apusul soarelui. Încheia ziua cu vizita la Preasfântul Sacrament, recitarea sfântului Rozariu și rugăciunea de seară.

     A murit în timp ce făcea vizitele medicale, iubind trupurile și sufletele bolnavilor. Iată un creștin adevărat care „săvârșea binele cât a avut timp” (Gal. 6,10).

        

Practică

  • Să începem și să încheiem ziua cu rugăciunea de dimineață și de seară.

  • Să ne mortificăm mai ales ochii și limba, pentru a nu risipi timpul prin curiozitate și vorbărie.

  • Să ne rugăm, în loc să vorbim fără trebuință.

​

ZIUA a IV-a

MOARTEA

   Trecere: trebuie să trăim mereu în harul lui Dumnezeu pentru că nu știm când vom muri.

   Moartea este poarta vieții veșnice. Prin ea se intră în viața de dincolo. Este o trecere obligatorie. „Destinul omului este să moară” (Ev. 9,27). Un destin care poartă pecetea păcatului strămoșesc. „Moartea este plata păcatului” (Rom. 6, 23). De aceea este un lucru înfiorător să mori. Și moartea ne dovedește cu cruzime cât de adevărat este Cuvântul lui Dumnezeu: „Adu-ți aminte, omule, că praf ești și în praf te vei întoarce!” (Gen. 3,19).

   Însă, prin răscumpărarea săvârșită de Isus, moartea în starea harului lui Dumnezeu este garanția mântuirii veșnice; pentru sfinți, moartea este intrarea în Paradis. Sfântul Paul pare că strigă de bucurie când scrie: „Pentru mine moartea este un câștig” (Fil. 1,21).  Pentru aceasta, sfântul Thomas Morus, osândit la moarte de către eretici, în ziua execuției a voit să îmbrace haina cea mai frumoasă și cea mai scumpă. Și sfântul Carol Boromeu a cerut să i se picteze o icoană despre moarte, care reprezenta un muribund plin de seninătate; alături, un înger luminos cu o cheie de aur în mână, gata să deschidă poarta Paradisului. Ce mare har este de a muri ca un sfânt! „Scumpă este înaintea lui Dumnezeu moartea sfinților săi!” (Ps. 115,15).

 

CÂND? CUM? UNDE?

   Moarte este lucrul cel mai sigur, dar nu știm când, cum și unde va veni. Pot muri în sânul mamei sau la 100 de ani; pot muri în patul propriu, sau în mijlocul unei străzi. Seara nu suntem siguri că vom revedea soarele; nici dimineața nu suntem siguri că vom revedea soarele; nici dimineața nu suntem siguri că vom ajunge seara.

   Suntem siguri numai de acest lucru: „Nu știm nici ziua, nici ceasul” (Mt. 25, 13); moartea „va veni ca un hoț în timp de noapte” (1Tes. 5,2), adică pe ascuns, pe neașteptate. De aceea Isus ne atenționează hotărât: „Fiți gata, pentru că în ceasul în care nu vă gândiți Fiul Omului va veni” (Lc. 12, 40).

   Cât de mare trebuie să fie necugetarea noastră, dacă nu voim să ne gândim la moarte, pentru că - după cum se zice – ne-ar întrista viața! Și nu ne gândim că în felul acesta ne asemănăm cu struții, care își bagă capul în nisip, pentru a nu vedea primejdia care-i amenință.

   Cât de mare tragedie este o moarte rea! O vom înțelege în veșnicie. Diavolul știe prea bine cât de mântuitor este gândul la moarte. De aceea face să fie considerat ca o prevestire rea, ținându-ne nepăsători și distrași în mijlocul viciilor și păcatelor.

   La sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea s-a prezentat într-o zi o doamnă, care i-a cerut o amintire personală. Papa se afla pe stradă. A observat că este îmbrăcată într-un lux monden. S-a aplecat la pământ, a adunat puțin praf și a făcut pe fruntea doamnei un semn al crucii, spunând: „Amintește-ți că ești praf și în praf te vei întoarce.” Nu putea să-i dea o amintire mai personală.

 

A FI TOTDEAUNA GATA!

   Noi putem să umplem zilele noastre cu munca, cu distracții, cu sex, cu politică, cu sport, cu fumat, cu televizor etc. Trăim zăpăciți și înlănțuiți de tensiunea câștigului, a plăcerii, a succesului și nu ne preocupăm deloc că în acest timp mergem „acolo unde sunt îndreptați toți” ( Gen. 23, 14), spre veșnicie. Realitățile pământești, afacerile temporale, sănătatea trupului, lucrurile temporale ne subjugă, ne adorm într-o letargie spirituală, care poate să fie fatală. Isus ne-a recomandat de multe ori în Evanghelie să facem în așa fel încât să fim găsiți din punct de vedere spiritual treji și muncind pentru împărăția cerurilor: „Fericiți acei slujitori, pe care stăpânul, venind, îi va găsi veghind.” (Lc. 12,37).

   A fi ”treji”, a fi ”gata” înseamnă, mai presus de toate, a trăi totdeauna în harul lui Dumnezeu, evitând păcatul de moarte, sau cerând imediat iertare și spovedindu-ne cât mai repede posibil, dacă am avut nefericirea de a cădea. Sfântul Ioan Bosco spune tinerilor săi să meargă să-l trezească chiar și la ora 2 noaptea, ca să se spovedească îndată, de ar fi căzut în păcatul de moarte. Aceasta trebuie să fie prima și cea mai importantă preocupare a fiecărui creștin: în orice moment ar veni moartea cu ”secerea” sa necruțătoare (Apoc. 14, 19), trebuie să ne găsească în harul lui Dumnezeu.

   Harul lui Dumnezeu este ca untdelemnul candelelor din parabola celor zece fecioare. Cele cinci fecioare înțelepte, care aveau untdelemn în candele, au intrat la Mirele de ospățul de nuntă; cele cinci fecioare necugetate, în schimb, au fost excluse de la ospățul de nuntă, pentru că aveau candelele fără untdelemn. „Nu vă cunosc” – a fost cuvântul înfricoșător pe care Domnul li l-a spus. ( Mt. 25, 1-3).  Să ne gândim însă la moartea sfântului Benedict. Când și-a dat seama că a venit momentul  trecerii la cealaltă viață, sfântul Patriarh a voit să fie susținut în picioare de doi călugări și stătea astfel cu brațele ridicate, în actul „de a merge în întâmpinarea Mirelui”. ( Mt. 25,6)

 

„ÎN CEASUL MORȚII NOASTRE”

   De la sfânta Fecioară Maria trebuie să cerem harul unei morți bune. Acest har este atât de important, încât Biserica ne pune să-l cerem la sfârșitul fiecărei „Bucură-te, Marie”: „roagă-te pentru noi acum și în ceasul morții noastre.” Fericită moarte acelui care a iubit-o pe Maria, a aceluia care o cheamă într-ajutor pe Maria! Sfânta Maria Magdalena Sofia Barat spune că „moartea unui adevărat evlavios față de Maria este o săritură a unui copil în brațele Mamei.” Și sfântul Bonaventura a scris că a murit „cu pioasa invocare a sfintei Fecioare, este semnul mântuirii.”

  Când sfântul Ioan Bosco i-a apărut sfântul Dominic Savio, mort cu câteva zile mai înainte, i-a adresat această întrebare: „Spune-mi, Dominic, care a fost cel mai mângâietor lucru pentru tine, în clipa morții?”

 - Don Bosco, ghicește dumneata!

 - Poate gândul că ai păzit crinul curăției?

 - Nu.

 - Poate gândul pocăinței făcute în timpul vieții?

 - Nici aceasta.

 - Atunci să fi fost conștiința liniștită...lipsită de orice păcat?

 - Acest gând mi-a ajutat, dar lucrul cel mai mângâietor pentru mine, în ceasul morții, a fost gândul că am fost evlavios față de Maica Domnului!... Spune-o tinerilor și recomandă-le cu stăruință evlavia față de Maica Domnului!

​

Practică

 - Să oferim ziua pentru muribunzi.

 - Să trăim ca și cum ar fi ultima zi din viață.

 - Să citim și să medităm parabola celor zece fecioare (Mt. 25, 1-13).

​

Text preluat din „Luna mai” traducere din limba italiană de Pr. Alois Donea OFM Conv, Editura Serafica 2012

​

bottom of page